Sărbătoarea Sânzienelor se ține de Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, pe 24 iunie, în preajma solstițiului de vară, timp însemnat căci florile de Sânzâiene, galbene sau albe, poartă, cu ele, semne prevestitoare. Înmiresmate, frumoase și lecuitoare, sânzâienele se poartă din Ajunul sărbătorii la sân, în păr, în buzunare, fetele le pun sub pernă să își viseze ursitul sau li se dă drumul pe apă rostind Cum nu pot ajunge florile de sânzâiene de pe această apă, așa să nu mă ajungă tot anul nicio boală.
Împletite în coronițe, sânzâienele magice prevestesc ceea ce are să se întâmple. Astfel se păstrează încă și azi tradiția în zona Lunca, Botoșani, ca în Ajun de sărbătoare, cei vârstnici să poruncească copiilor sau nepoților să nu uite, atunci când merg cu vitele la păscut, pe imaș, să împletească coronițe din flori de sânzâiene. Seara le aruncă pe paravan (cămăruță joasă, cu acoperiș aplecat, unde se stă și unde este și plita sobei) iar dimineața, la răsăritul soarelui, se scotorește printre florile din coroniță să se găsească fire de păr de animal. Dacă se află păr de câine, ograda va avea parte de câine bun, dacă e fir de păr de cal atunci gospodarul va avea noroc la cai, dacă e fir de păr de vacă, atunci ograda va avea noroc de aceasta.
Pleca lumea înainte cu căruțele, cu carele sau chiar pe jos să ajungă la hram, la Suceava, hramul orașului când lumea participa la ceremonialul de scoatere pe străzi a raclei cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei. Merge lumea la hram, la Suceava și azi, cu autobuzul, cu mașina, fiecare cum poate, important este să ajungă cu bine.
În preajma acestor zile încărcate de semne și ritualuri este bine să culegi și plante vindecătoare care au putere mare de sunt adunate acum. Se pun la uscat și se fac ceaiuri bune și pentru trup și pentru suflet. Doftoroaiele folosesc plantele magice după cum sunt problemele fiecăruia. Tot acum e și vremea bureților, ciupercilor de pădure.
Hribi, hribi țigănești, hulughițele și gălbiorii ies, după ploile de vară, în pădurile Botoșanilor. Oamenii merg la cules devreme, pe la 5 dimineața, cunosc locurile unde cresc bureții, cunosc și bureții să nu fie nebuni. Pădurea are și ea semnele ei și trebuie să ții cont de ele, altfel poți rătăci drumul. Sunt care povestesc că dădeau în poienițe ferite, peste Dânsele, nu aveau voie să le spună pe nume, fete care dansau și pârjoleau fâneața și dispăreau ca nălucile, de îți puteai pierde mințile de dorul lor.
Pădurea are glasurile ei, sunt care le cunosc, îi înțeleg semnele, cei mai mulți sunt născuți, în bordeiașe, la marginea ei, trăiesc respirând aerul de pădure, obișnuindu-se cu făpturile și cu fantasmele ei care devin povești, transmise din gură în gură, din neam în neam, până ce ajung mituri. Mai ales în nopțile de cumpănă, ca noaptea de Sânzâiene când se spune că „se deschid cerurile” și cei însemnați înțeleg graiul animalelor.
După bureți, la pădure, dai peste cuiburi întinse de gălbiori, cresc în mănunchi și îi zărești de departe prin frunzișul des datorită culorii lor. Poti strânge, din același loc, o coșarcă întreagă.
Curați și buni, gălbiorii au gust de alună de pădure. Pentru păstrare, se înșiră pe ață, se pun la soare, la uscat, după ce , mai întâi, se zvântă în cuptorul cald.
Se prepară simplu, fără a le acoperi gustul cu mirodenii, se rumenesc în ulei, adăugînd smântână grasă pentru a le desăvârși aroma.
Se curăță de pământ și se spală, alături de câteva cepe.
Se pun în tigaie, în uleiul încins bine, își lasă apa lor și se prepară până încep să sfârâie. Atunci se adaugă ceapă tocată, sare și se mai lasă pe foc.
La urmă se pune smântâna, cu grijă, să nu-i înecăm în prea multă. Se mai lasă să se pătrundă puțin și tocana de gălbiori este gata.
Gustul de gălbiori este aromat, inconfundabil, delicios, de parcă toată pădurea, cu toate zilele și nopțile ei magice, s-au întrupat în aceste ciuperci aurii.
Însoțiță de un boț de mămăligă, tocana de gălbiori este pe măsura tuturor așteptărilor! Cu adevărat, magică!
