Tocana de gogonele

Ani în urmă, drumurile erau lungi, de fapt lungi sau scurte, tot lungi păreau. Omul era așezat la casa lui, unde se îngrijea de tot, după vreme, după obicei, după ce avea nevoie. Rar când mergea în alte locuri și atunci cu scop precis, la iarmaroc, poate la vreo vindecătoare cu faimă, la vreun praznic sau la vreun neam. Când pleca un tânăr de acasă se zicea că pleacă în lume. Apăi unde îți este plecat băietul? Apăi e dus în lume. Unde? Departe, face armata, în altă țară. Unde anume? Apăi, la Brăila.

Atât de departe păreau locurile de nici cu gândul nu le ajungeai și viața se învârtea în jurul casei, fiecare lucru cu rostul lui.

Și cum mirosul de pâine caldă sfințește casa, cuptorul își avea locul lui însemnat și în jarul lui se coceau aluaturi fel de fel, copturi sărbătorești, găini umplute sau găluște (sarmale) cu bureți, turte și alivenci îngrijite, toate bunătățile pentru cei ce se întorceau din lume, cu vești despre toate celea ce se pomeneau prin locuri străine ce aveau  alte obiceiuri, alte veșminte și alt fel de a vorbi.

În cuptorul din cuhnia casei pun pâinea la copt. Mirosul de jar și de aluat plămădit se întinde până’n drum unde se amestecă cu miros de frunze arse.

Pe drum, nimenea căci mulți sunt plecați în lume, acum lumea este mică, drumurile scurte, timpul trece repede și nici nu este timp de nimic. Dar cine se așază și vede în jurul lui copacii, aude cucurigul unui cocoș, câinii cum bat în sat, fumurile ce se ridică deasupra caselor, gâștele ce se întorc de la iaz sau vacile cum se întorc de la pășune și cunosc singure drumul spre casă, cine gustă pâinea caldă, abia scoasă din cuptor cu o bucată de brânză de la stână și cu o răchie de prună, ei bine, poate acela este cel care ar putea să simtă că satul nu este un capăt de lume ci este viu și poveștile lui încă se spun celor veniți din lumea largă.

Iar pentru că cele povestite în cuhnia casei nu merg doar cu pâine goală, oricât de bună ar fi ea, fac repede și o tocană de gogonele, căci este timpul lor și am strâns o coșarcă întreagă.

Este o tocană moldovenească ce se mănâncă rece, se face din gogonele fierte, decojite, tocate mărunt. Se culeg gogonele, tari și nevătămate și se spală bine.

Deși rețeta veche este cu gogonele opărite în apă clocotită, eu le-am pus pe jar pentru mai multă aromă. Sunt migăloase la curățat dar merită tot efortul.

Le las pe jar până se înmoaie bine și intră furculița ușor în ele. Le pun deoparte, să se răcească.

Trebuie curățate, cu grijă, de pieliță, tăiate și lăsate la scurs.

După ce sunt scurse, se amestecă cu ulei, cu sare și ceapă tocată mărunt și se unge zdravăn felia de pâine cu această bunătate din gogonele.

Și după aceea te răcorești cu o cană cu must de fragă, dulce și bun de ți se înmoaie picioarele și nu ai mai pleca departe.

Dulce-acrișoară, tocana de gogonele poate deveni și o sofisticată zacuscă dacă se pune la fiert, alături de ardei copți, tocați mărunt și de morcov ras. Dar până acolo, cale lungă căci durează până coci și mărunțești toate cele deși efortul este răsplătit căci, pusă la borcan, te bucuri de gustul bun și iarna.