Chipăruși ca la mănăstire

Prin pădure la Oneaga (la jumătate de ceas de târgul Botoșanilor) se merge la început de toamnă,  după opintici, ciuperci cu gust bun care înnobilează mâncărurile de post. Prin sătucul răsfirat pe cocoașa unui deal, în pădure deasă, aproape de cer și de toate poveștile spuse încă, la porțile caselor cu cerdac, drumurile pietruite și potecile urcă și coboară după cum sunt și treburile oamenilor.

Renumit este cătunul prin”cuvântătorii” lui, copii antrenați de învățătorul din sat la jocul cuvintelor, campioni la scrabble, buni cunoscători ai tainelor scrise, jucăuși pe imaș și prin livezi, harnici la culesul poamei, serioși la alesul cuvintelor… potrivite. Și la cât de frumos le este sătucul, nu este de mirare că imaginația zburdă liberă pe ulițele lui, pe deasupra caselor, prin aerul curat.

Pentru a ajunge la Oneaga, trecem pe lângă o frumoasă mănăstire, mare și veche, înconjurată de zid gros ca o fortăreață. Chiar lângă ea, rezistă încă un pod de piatră, mai vechi decât mănăstirea, din vremurile lui Ștefan Vodă, pe care încă se circulă (!) chiar și cu mașina (!?).

Mănăstirea Coșula, zidită pe vremea lui Petru Rareș, păstrează multe legende, în beciurile ei fiind închis însuși Cuza Vodă care umbla prin sate, deghizat, să afle înșelăciunile boierilor. Pictura cea veche a bisericii a fost acoperită de alta, de grecii care au pictat peste, cum au considerat ei. Așa că acum, pe alocuri, apar mărturii ale ambelor feluri de pictură:

Șantier arheologic și de restaurare (la restaurare participând și soțul meu, timp de trei ani, premiat pentru efortul de a restaura și conserva acest monument) până în urmă cu câțiva ani, mănăstirea Coșula este, azi, un loc care nu trebuie ocolit căci este prea frumos să îl treci cu vederea. Petreci acolo ore bune și pleci împăcat mai departe, eu am plecat și cu o rețetă mănăstirească pe care o prepar mereu toamna, în cuhnia casei.

Chipărușii cu smântână sunt ușor de făcut și au gust deosebit de bun.

Lunguieți sau rotofei, chipărușii să fie mai puțin pișcători iar lor să le alăturați și ardei grași, roșii, copți bine.

Spălăm chipărușii și îi coacem pe plită. Îi învârtim bine, să nu se ardă și îi păstrăm la cald, sub capac.

Sfârâie chipărușii pe plită și îi tot învârtim să se rumenească pe toate părțile.

Îi scoatem pe rând și îi punem sub capac, să aburească, așa se pot curăța ușor.

Îi curățăm de pieliță și de semințe, îi tăiem și încingem ulei în ceaun.

Îi prăjim cam un sfert de ceas, le punem sare, busuioc uscat, cimbrișor, pătrunjel uscat și spre final, un linguroi de smântână.

Mai lăsăm la fiert, la foc mic, puțin, punem în strachină și punem și de… mămăligă.

Spargem o ceapă roșie, prăjim și niște pastramă (ultimul ingredient nu este prevăzut în rețeta mănăstirească și ar putea lipsi dar nici nu strică, ba dimpotrivă) și punem totul alături de minunații chipăruși.

Se mănâncă fierbinte, în curte, în răcoarea zilelor de toamnă, cu iz de frunze arse, de poamă coaptă și de must, cu gândurile aiurea și cu fericiri mici, desprinse din poveștile acestor locuri.