Povești din satul usturoiului

Știi că ai ajuns la Copălău după mirosul de usturoi. În satul usturoiului aflat aproape de Târgul Botoșanilor aproape toți localnicii îl cultivă, sădesc sămânța, prășesc, zile întregi, lanurile de usturoi verde iar vara culeg rodul: funii, cununi împletite de usturoi, buchete cu căpățâni mai mari sau mai mici sunt puse la uscat pe casă, pe garduri, pe stâlpii porților.

În cinstea usturoiului se ține la Copălău și „Sărbătoarea usturoiului ” cu muzici și fanfare, înainte de Postul Sf. Mării,  să se veselească lumea și să se ducă renumele satului peste hotarele lui.

La drumul principal ies sătenii cu funii de usturoi la vânzare dar și cu funii de ceapă, miere, roșii și ce mai au prin gospodărie, numai bunătăți cu care îi ademenesc pe cei în trecere prin satul lor, să se oprească, să guste, să povestească despre ce mai e prin lume.

Copălăul se întinde pe dealuri, prin pădure, dincolo de casele cu usturoi la poartă, se întinde cale de poveste.

Drumurile le par scurte sătenilor, nu știu cum, de câte ori întrebi vreun om cât mai este până la izvor sau până pe imaș sau mai știu eu unde, ți se răspunde că „e aproape” și mergi și mergi și numai aproape nu e, că ți se pare că nu mai ajungi. Păcat nu este, că așa frumos se vede de pe drum înspre zare încât nu-ți pare rău de atâta mers.

Ajungi la cătunul Cerbu,  în deal de Copălău și deși rătăcești drumul, dai peste un om în vârstă care își îngrijește copacii din ogradă. Dai bună-ziua și te alegi cu o poveste.

Pădurarul-vânător se arată bucuros să ne însoțească la „șmârcurile de la Buduhala”.

„La șmârcuri, cei de la oraș le spun vulcani noroioși, noi le spunem șmârcuri că așa am prins de la bătrâni” Deși se spune că usturoiul ține la distanță duhurile rele, aici, în pădure la Buduhala nimic nu te mai protejează de cele ce bântuie și te ademenesc spre șmârcurile ascunse în stuf și papură.

Aici s-a întâmplat. Se ara pământul. Cu plugul cu boi. Și boii însetați s-au dus la mlaștină să bea apă. I-au furat șmârcurile, s-au scufundat boii cu tot cu plug, nu a mai rămas nica din ei. Șmârcurile aistea au înghițit și trăsura întreagă, cu tot cu fata unui boier din Flămânzi în ea.

Acum par adormite, învelite în stuf și papură dar, înainte, bolboroseau, scuipau noroi mult de ziceau babele că însuși necuratu’ a ieșit din ele. Departe de casele cu usturoi la ferestre, pădurea se zicea că este bântuită de duhuri care te fac să rătăcești calea și să te afunzi în șmârcuri.

Lăsăm în urmă șmârcurile ascunse în papura deasă, lăsăm și pe pădurarul-vânător, la umbră, la un pahar cu vin rece, de la beci, de vorbă cu un vecin, căci aici este timp ca oamenii să stea de vorbă pe-îndelete, trecem pe la izvorul rece, ne bucurăm că am scăpat cu bine de șmârcuri deși nu le-am ferit cum fac unii oameni ai locului.

Din cununa de usturoi, în cuhnia casei, prepar un mujdei bun, frecat cu ulei care va merge bine cu păstăi prăjite, așa ca în Moldova, căci după atâta drum, foamea dă năvală.

Un soi bătrânesc de fasole este cel cu păstaie mov, cultivat prin grădinile mătușilor ce le culeg în pestelcă și le fac prăjite cu mult mujdei de usturoi.

Mai punem peste ele și sâmburi de bostan dezghiocați pe care îi spălăm, îi presărăm cu sare mașcată și îi coacem.

Păstăile le punem la fiert în apă sărată și ne uităm cum își schimbă culoarea, cum își pierd, inevitabil, din strălucirea  pe care o aveau crude.

Până tăiem ceapa și o prăjim să se facă  aurie, păstăile s-au fiert și au devenit verzi. Le scurgem de apă, le punem peste ceapă și le prăjim și pe ele. În strachină, le presărăm cu sâmburii copți de bostan, cu mujdeiul gros de usturoi, și cu câteva roșioare proaspete.

Păstăile prăjite unse cu usturoi de Copălău se savurează afară, în grădină, povestind încă, la ceas de seară, despre duhurile pădurii, șmârcurile amenințătoare, dispariții neexplicabile din pădurea de stejari de la Buduhala.

Seara se lasă, liniștită, peste tot și toate învăluite încă în miros de usturoi, cu iz de poveste ce se ridică noaptea, de la ferestre, spre Carul Mare de pe cer.